Ce înseamnă, până la urmă, toleranţa?

Elevii din Piteşti care au protestat, cerând mutarea din şcoală a colegului lor cu ADHD, au ajuns, miercuri, în faţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, după ce un ONG a depus o plângere penală împotriva mai multor părinţi. „Infracţiunea de incitare la ură şi discriminare împotriva unui copil pe criteriul dizabilităţii, dublată de propagarea de mesaje de intoleranţă, umilire, ură şi denigrare în spaţiul public reprezintă un atac la dreptul la demnitate nu numai al minorului în cauză, ci a întregii categorii de copii cu dizabilităţi din România, faptă pentru care cei responsabili trebuie să răspundă penal”, a transmis printr-un comunicat Mădălina Turza, preşedinte CEDCD.

Aceasta este ştirea. Niciodată nu voi fi de acord cu umilirea sau cu marginalizarea unui copil, indiferent de copil, dar despre acest caz am văzut mai multe zile la rând ştiri pe toate canalele mass-media. Şi dacă de părinţi aş fi spus că exagerează, în momentul în care am văzut o profesoară vizibil marcată de experienţa cu acest copil care îi urla că “vrea sânge şi vrea să omoare pe cineva”, m-am gândit că poate nu este vorba despre ADHD, ci despre o cu totul altă tulburare. În urmă cu un an sau doi, un caz asemănător a fost la Ploieşti cu o fetiţă de 8 ani care avea probleme psihice după ce fusese abuzată în copilăria mică. Învăţătoarea a dat publicităţii mai multe filmuleţe în care se vedea cum această elevă îşi teroriza colegii, iar păriniţii acestora erau disperaţi-pe unul l-a tuns, pe altul l-a lovit de mai multe ori în operaţia proaspăt făcută, pe un altul l-a strâns de gât cu cravata. Mă uitam la părinţii furioşi şi sub nicio formă nu înţelegeam cum poate o fetiţă să facă toate acestea. Pe urmă am văzut filmarea în care copilul ăsta scoate de la betelia fustei o foarfecă, îi tunde părul unei colege, după care se întoarce în bancă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, pitind foarfeca în acelaşi loc. Am revăzut încă o dată şi încă o dată scena. Parcă asistam la un film  cu un actor foarte bun şi foarte stăpân pe el. Copilul de care vă spun acum are o inteligenţă peste medie. De fapt şi acesta era motivul pentru care nu ar fi putut nimeni să o mute într-o şcoală specială. Avea calificative foarte bune şi asta în ciuda faptului că era mai tot timpul pusă pe rele. Reacţia mea iniţială a fost să-i iau apărarea pentru că am socotit că din cauza adulţilor din viaţa ei de bebeluş a ajuns într-o asemenea situaţie şi că viaţa a învăţat-o să se apere. Apoi am încercat să mă pun în pielea părinţilor colegilor ei. Şi nu mi-a plăcut ce am gândit. Pentru că, nu e aşa? Totul până la copiii noştri! Poţi înţelege totul când nu eşti implicat direct, când fetiţa sau băiatul tău vine zâmbind de la şcoală şi nu are probleme. Dar când lucrurile stau altfel, nu poţi fi pacifist! Imaginaţi-vă că propriul vostru copil are un astfel de coleg şi că sistemul îl obligă să rămână acolo şi să suporte jigniri, ameninţări, umilinţe. Unii ar spune că asta îl pregăteşte pentru viaţă ca şi când asta primeşti în mod normal de la viaţă, iar alţii că aşa ceva îl învaţă toleranţa. Dar când zi după zi devine din ce în ce mai trist, retras, nu mai are poftă de mâncare, nu vrea să se joace, începe să viseze urât şi de teama coşmarurilor, nu mai vrea să adoarmă, începi şi te gândeşti: ori copilul meu, ori copilul altuia! Varianta la îndemână este să-l muţi din clasă, dar asta va rezolva decât problema copilului tău! Pe moment, pentru că cei rămaşi acolo vor suferi în aşa măsură încât vor deveni adulţii trişti de mâine, antisocialii, irascibilii şi istericii cu care tot copilul tău va trebui să trăiască să meargă la serviciu, să fie prieten. Şi asta pentru că nimeni nu încearcă să rezolve cu adevărat problema copiilor cu probleme! Câţi dintre aceşti copii beneficiază de consiliere psihologică? Câţi dintre aceşti copii au părinţi care îi susţin cu adevărat şi vor ca ei să fie mai bine? Cât este de normal ca elevii din Piteşti, deja stresaţi de comportamentul colegului lor, să fie duşi la parchet şi luaţi la întrebări? Cei care mă cunosc ştiu bine că am susţinut mereu cauza copiilor cu diverse afecţiuni, încă de la începuturile mele în presă. De fapt m-am format ca ziarist vorbind cu părinţii care au copii cu tot felul de probleme de sănătate. Nu am refuzat niciodată promovarea proiectelor menite să-i integreze, pentru că am crezut că asta e calea corectă ce trebuie urmată. M-am pus mereu în pielea acelor părinţi, pentru că până la urmă despre asta e vorba! Dar pe copiii noştri, pe ceilalţi, cine îi apără? Toleranţa nu înseamnă să laşi capul jos să fie tăiat sau să pui în mâna unui copil o foarfecă să te tundă după cum are chef! Toleranţa nu înseamnă că trebuie să stai calm în timp ce colegul tău îţi spune zilnic “Să mori de cancer!” fără ca nimeni să ia vreo măsură. Asta se numeşte hărţuire şi hărţuirea lasă urme adânci. Cu cât eşti mai mic şi nepregătit pentru viaţă, urmele vor fi mai adânci! Prin urmare, nouă cine ne apără copiii?

sponsor

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here