Cum liniştim un copil furios?-Sfaturi de la Loredana Mocescu, personal trainer&coach
rnews
Accesele de furie ale copiilor sau descărcările adulților seamănă foarte mult între ele.
Ele apar dintr-o nevoie de descărcare atunci când suntem supraîncărcați de emoții pozitive sau negative, de lipsuri sau de abundență, de stres sau de prea multa relaxare, de nervi sau de plictiseală și așa mai departe pe linia extremelor.
Așa cum deja ne-am obișnuit să auzim noi suntem un întreg format din minte, trup și suflet.
Rar se întâmplă să se alinieze toate trei într-o armonie pe care nimic nu o poate clinti. Și chiar și în armonie apare “prea mult-ul” sau supraîncărcarea, deci și descărcarea.
Aceste descărcări sunt normale și le puteți identifica ușor pentru că nu sunt deloc confortabile, ele vă apasă acele butoane nerezolvate din copilărie și nu numai. Viața noastră se învârte în jurul părinților, familiei și prietenilor/colegilor, așa că și disconfortul sau conflicte au legătură cu aceste segmente.
Întâlnesc în ședințele de consiliere (lifecoaching) foarte multe femei cu programe/conflicte puternice pe linie maternă, cu mame autoritare pe care nu le-au înțeles, dar au preluat, involuntar, modelul lor și îl implementează “cu succes” mai departe.
Și acest lucru este firesc, este un automatism să transmitem totul (cu bune și rele) din generație în generație.
Alte descărcări au loc pe fondul “certurilor/contrazicerilor în cuplu”, “certurilor intre prieteni/colegi “etc.
Cele mai multe descărcări au loc în preajma copiilor și în momente total nepotrivite: când trebuie să plecăm la grădiniță, la o petrecere, la cumpărături. Sunt acele momente: “fix acum te-ai găsit”!
Bucurați-vă dacă aveți copii, ei sunt” mici scotocitori” de emoții prăfuite.
Scot atât de bine la suprafață toate emoțiile pitite bine, prin cotloane neumblate. Poate și de aceea se spune “un copil îți schimbă viața”!
La nivelul creierului prima nevoie care trebuie satisfăcută este cea emoțională, abia apoi putem să folosim partea logică.
Ce facem în cazul unei descărcări? Mai întâi conștientizăm nevoia emoțională, cea de confort afectiv a copilului, apoi ne putem ocupa de disciplinarea comportamentului. Atenție: disciplina se aplică exclusiv comportamentului, nu persoanei. Fie că este vorba de un moment de furie/descărcare al unui copil sau al unui adult tehnica e aceeași: conectarea emoțională și ulterior, redirecționare spre partea rațională, logică a creierului.
Copilul are nevoie doar de înțelegere și acceptare din partea receptorului. Și așa nu înțelege de ce nu își poate controla descărcarea și se lasă greu înțeles și acceptat, nu e cazul să alimentăm emoția care se descurcă greu cu tot “palmaresul” din trecut. Întrebări de genul: “de ce faci așa?”, “ce vrei?” nu funcționează correct și răspunsurile nu vor fi reale, ci doar diverse scuze care nu ne ajută în liniștirea apelor tulburate și învolburate.
Pași de urmat:
- spune-ți în gând: STOP
- respiră conștient: inspiră și expiră profund
- coboară la nivelul lui încercând să îi prinzi privirea
- dacă acceptă stabilește un contact fizic (o mângâiere, o atingere a brațului, o îmbrățișare)
- încurajează-l spunându-i că este în regulă ceea ce simte (chiar dacă nu prea înțelegem uneori exact ceea ce simte, e ok să îl validăm, exact de acest lucru are nevoie), apoi îi poți șopti suav că îl iubești și când e supărat și închei prin a-ți recunoaște propria slăbiciune, da, și tu cel care asculți plângi, și tu ești nervos și tu ești OM. Repetă-i aceste cuvinte pline de iubire, încurajează-l să plângă, să se descarce.
- rămâi centrat în prezent, nu reproșa, nu aduce în discuție momente din trecut.
Exemplu de exercițiu testat astăzi cu o fetiță care s-a lovit la picior în “salteluță săritoare”. Până am ajuns la locul cu pricina, Cezar (băiețelul meu de 3 ani), cunoscând tactica, deja îi spunea: „ești bine, ești în regulă, poți să plângi”:)))
Am mers către fetiță, am luat-o în brațe (f. important contactul fizic) si i-am spus: “uf, ai dreptate să fii supărată și să plângi, este în regulă, poți să plângi, să știi că toată lumea plânge când se lovește, chiar și oamenii mari. Uite și eu m-am lovit la picior și am plâns, îmi curgea machiajul și m-am înnegrit pe față.” A început să râdă :))). Și împreună am făcut câțiva pași pentru a ne asigura că piciorul este în regulă.
Știu că pare greu la început, să nu intervii cu sfaturi, critici și apostrofări de genul “vezi, te-ai lovit, ți-am spus să nu mergi acolo.. .”, dar te invit să testezi acest mod empatic de conectare și descărcare cu orice membru din familie și să îmi spui cum a fost.
