Farmecul Ploieștiului de altădată…

Ploieştiul a avut, pentru mai bine de 150 de ani, propria stradă Lipscani.

Aici, la fel ca în Bucureşti, se desfăşura mare parte din comerţul oraşului.

Totul într-o atmosferă extrem de efervescentă, dar cu reguli de netrecut.

Lipscanii sunt asociaţi, invariabil, cu Bucureştiul şi negustorii care vindeau mărfuri aduse de la Leipzig (Lipsca), de unde şi fenomenul care a dat numele străzii din capitală.

O stradă Lipscani a existat, însă, şi în Ploieşti, de undeva de la începutul secolului al XIX-lea şi până după Al Doilea Război Mondial, fiind un loc emblematic la oraşului.

Strada emblematică a Ploieștiului secolului al XIX -lea.

Lipscanii din Ploieşti se întindeau de la fostul Tribunal Prahova, treceau prin zona Hotelului Prahova, până aproape de Palatul Telefoanelor.

Comunismul a pus capăt Lipscanilor din Ploieşti, prin reamenajările făcute în centrul oraşului.

De vechea stradă mai amintesc doar câteva clădiri vechi, din zona Hotelului Prahova.

În schimb, au rămas numeroase mărturii despre ce însemna această stradă pentru oraş şi atmosfera efervescentă de pe Lipscaniul ploieştean.

În 1937, Mihail Sevastos, autorul monografiei oraşului, a descris această stradă comercială, aşa cum arăta aceasta în jurul anului 1900.

Astfel, strada era deschisă de „comerţul de braşovenie“, adică de negustorii din Braşov, foarte numeroşi, care vindeau în magazinele lor produse de fierărie, băcănie, manufactură, pielărie, pânză de casă, pălării ţărăneşti „cu fundul mic şi rotund“ şi „doctorii a căror întrebuinţare era de multe ori nota de inspiraţie a negustorului“.

Urmau apoi lipscanii, împărţiţi în „lipscanii de lux“ care vindeau manufactură fină şi în al căror comerţ predominau mătăsurile, stofele şi ţesăturile scumpe, şi bogasieri sau, simplu, „lipscani“.

Aceştia vindeau stofe de mâna a doua, la care se adăugau bumbac, stambă şi alte ţesături mai ieftine.

Lipscanii erau adevărate figuri care impuneau respect ploieştenilor.

Negustorul Popescu din Braşov, de exemplu, contabil cu şcoală, se purta cu joben şi mănuşi, „un gust cu care îşi cinstea persoana şi titlul“, iar celebrul Hagi Pitiş era văzut doar cu un ciubuc de o mărime neobişnuită pe care îl vântura mereu prin aer ca să nu se stingă.

Citeste mai mult: adev.ro/ocr6xw