Qui desiderat pacem…

Cei care ne-am născut în ultimile şapte decenii suntem fericiţii apartenenţi la generaţii ale păcii. Am văzut războiul doar în filme, romantic, spectaculos, plin de eroism şi de figuri frumoase de actori. Moartea, la cinematograf, este aproape întotdeauna, în filmele de război, eroică, necesară sau izbăvitoare pentru personajele pozitive ori, după caz, justiţiară, pentru personajele negative. Unii am aflat ce înseamnă războiul din povestirile bătrânilor noştri, din cronici istorice sau din alte surse ştiinţifice. Aici treaba începe să difere esenţial de filmul mai mult sau mai puţin romanţat, de obicei cu happy-end. Grozăvia începe să se contureze la adevăratele ei dimensiuni, de exterminare în masă. Doar puţini dintre noi, românii, au înţeles cu adevărat ce înseamnă o conflagraţie, şi anume militarii în principal, detaşaţi, chiar dacă nu ca şi combatanţi în prima linie, ci ca trupe auxiliare sau de menţinere a păcii, în teatrele de război ale acestui secol 21, în fosta Iugoslavie, în Irak, Afganistan etc. Doar aceştia au simţit concretul războiului, continua ameninţare cu moartea sau mutilarea, ura totală pentru şi din partea inamicului, privaţiunile, perspectiva de a nu-i mai vedea niciodată pe cei dragi şi toate celelalte ingrediente pe care le-a conţinut dintotdeauna războiul, de la cel purtat cu măciuca, până la arma atomică.

Da, noi suntem nişte generaţii fericite ale păcii şi ne închipuim că aceasta este starea normală a lucrurilor. Războiul este atât de departe în spaţiu şi timp de parcă nici n-ar exista. Însă nu este deloc aşa. Credeţi că lumea a evoluat într-atât, la nivel de indivizi şi de naţii, încât să se îndrepte către o pace generală perpetuă? Dacă privim cu atenţie, războiul este peste tot împrejur şi, mai mult, se apropie. Iar pentru europeni această pace cvasi-relativă (cu excepţia Iugoslaviei şi a spaţiului ex-sovietic) de şapte decenii este fără precedent în istorie. De peste 2000 de ani încoace Bătrânul Continent a fost distrus continuu de războaie. Distrus şi refăcut de tot atâtea ori până la forma pe care o are astăzi. Imperfectă, ciudată. Pare că Pământul se încarcă periodic de presiunea nu numai a plăcilor tectonice, ci şi de una mult mai subtilă, a conflictelor mocnite între naţiuni, populaţii, indivizi care explodează în sângeroase războaie din când în când, reaşazând un echilibru subtil şi atât de fragil.

Ţinând cont de această logică, nu are rost nici să ne isterizăm, nici să ne resemnăm în faţa vreunui tăvălug ce poate veni dinspre Răsărit sau Orientul Apropiat sau Mijlociu, cine ştie… Nici să ne prosternăm în faţa aliatului providenţial de peste Ocean. Soluţia este, ca indivizi, să ne trăim vieţile cât mai frumos, ca vieţi nu ale unor generaţii de sacrificiu aşa cum ne place să ne căinăm, ci ale unor generaţii fericite ale păcii şi să nu mai fim poporul format din indivizi care caută cu orice preţ să pornescă, fiecare, micile şi meschinele războaie cu semenii. Ca naţie, poate că ar trebui să urmăm povaţa proverbului iluştrilor noştri înaintaşi, romanii:  Qui desiderat pacem, praeparet bellum („Cine doreşte pace să se pregătească de război”).