Trăim în ţara în care statul nu-i în stare să-şi legalizeze singur un document

V-aţi întrebat vreodată de ce mai există timbrul fiscal în România? Cu siguranţă cu toţii am umblat prin oraş, din oficiu poştal în oficiu poştal, în căutarea acestui timbru sau am stat la cozi doar ca să dăm doi lei pe un petic de hârtie pe care scrie „doi lei”. Ca să nu mai amintesc de episoadele în care nicăieri nu este de găsit!

Ca să-ţi iei cazierul, de exemplu, trebuie să stai la trei cozi, la trei instituţii sau societăţi ale statului. Trebuie să te duci la Finanţe, ca să plăteşti o taxă, trebuie să cauţi nenorocirea aia de timbru şi apoi să mai rezişti la o coadă, la ghişeul la care de fapt aveai nevoie de la bun început. Omul de la ghişeu se uită pe chitanţa de la Finanţe, se uită în calculator, tipăreşte o hârtie şi apoi lipeşte timbrul fiscal pe ea şi-i frige o ştampilă. Fără acel timbru, practic, actul era lipsit de valoare. De ce, însă, mai este nevoie de el? Nu puteam pur şi simplu să plătim cei doi lei la unul dintre celelalte două ghişee la care oricum eram nevoiţi să stăm? Cât de greu îi era statului să pună în aplicare o soluţie de acest gen? Şi de ce mai plăteşte acelaşi stat, din bani publici, probabil sute de angajaţi ai oficiilor poştale care au în atribuţie să stea la o „gheretă” unde eliberează aceste bucăţi de hârtie? Să înţelegem că, pur şi simplu, statul nu e în stare să îşi legalizeze şi fiscalizeze singur un document pe care îl emite decât dacă noi, contribuabilii, îi aducem un petic de hârtie pe care tot statul l-a pus în vânzare?

Câteodată cred că, după gravele probleme financiare de la Poşta Română, protestele angajaţilor nemulţumiţi şi prost plătiţi, fondurile „mulse” de aici şi expansiunea firmelor private de curierat, timbrul fiscal rămâne singurul care mai ţine în picioare această societate de stat.