Vorbește-i copilului despre fricile tale. Sfaturi de la Loredana Mocescu, consilier parental

Fricile iau nastere în decursul vieții în funcție de întâmplările care apar și de felul în care reacționăm la ele. Depinde foarte mult de felul cum ne reportăm la ele căci  ele vor duce la dezvoltarea unei frici specifice.Un copil mic, de cele mai multe ori, nu are frică. El preia frica părinților și se identifică cu aceasta.Copilul care se orientează după mama sa, recunoaște frica mamei ca fiind adevărată, îndreptățită, și-o însușește ca fiind a lui.

Chiar dacă nu simte el însuși frica, va prelua sentimentul și trăirea de la mama sa.Soluția: mama va recunoaște în fata copilului că îi este frică și îi povestește că frica nu era necesară în această situație, dar cu toate astea ei îi este frică.

“Uite, mami frica aceasta este o problemă a mea, o problemă mai veche și nu mă pot descurca cu ea întotdeauna”.

Astfel nu îl mai condiționează pe copil de „obligația” de a-i împărtășii frica. Copilul poate recunoaste că această frică nu este frica lui, nu este necesară, ci  este doar un punct vulnerabil al mamei și își va dori chiar să o asiste în acest proces de acceptare a acestei emoții, dezvoltând un punct de putere.Copilului îi va face bine să simtă că adulții nu sunt întotdeauna perfecți.  Părinții perfecți pot deziluziona copiii deoarece copilul crede că trebuie să tindă automat spre acel ideal înalt.Părerea și experiența mea: de ce tratezi un lucru, o situație cu frică, de aceea copilul se va agăța mai tare de acel lucru. “Dependențele”/fricile apar prima dată la părinți, apoi copiii doar ne copiază comportamentul. Eu nu am făcut niciodată o problemă din ”electronice” și am 2 copii care oricând aleg să lase orice dispozitiv electronic pentru o porție de joacă, de socializare.

Explicația științifică: avem niște neuroni oglindă prin care ne conectăm “inconștient” la copii, ei simt orice teamă a noastră și fix pe aceea o accesează. Mame relaxate= copii liniștiți și fără dependențe.

Cum ar fi dacă i-ați spune adevărul, indiferent de vârsta copilului, “uite, mami e speriată/îngrijorată că tu vrei să stai prea mult pe telefon. E adevărat că mami stă mereu/din când în când pe telefon. Eu citesc când stau pe telefon, caut informații despre cum sa te cresc, citesc articole, vorbesc cu alte mămici despre copii, etc”.

Beneficiul: nu își vor mai imagina că voi vă jucați pe telefon sau mai rău, în mintea lor se poate desfășura următorul scenariu: “a zis că îmi face rău telefonul și ea stă cu acel lucru în mână, nu vreau sa ii fie rău mamei mele, ia să văd ce face ea acolo…”

Face sens acest scenariu? Supraviețuirea copilului are legătură directă cu noi, mamele, așa că dacă vă smulge telefonul din mână, practic “vă salvează” de un posibil rău…

Pentru a nu-și dezvolta frica, este necesar ca mama să vorbească cu copilul despre toate acestea.

O mamă care vorbește deschis cu copilul ei, îi oferă cea mai importantă lecție: care este diferența dintre frică și precauție.In locul fricii paralizante, copilul învață să fie atent și precaut atunci când este nevoie, cu adevărat. In acest caz, sentimentul este unul de siguranță, nu este unul de neajutorare.Prin intermediul acestor experințe, copilul învață să fie atent și deschis, să sesizeze corect acele situații și locuri care sunt periculoase și trebuie evitate, fără să se încăpățâneze să experimenteze în ciuda interdicțiilor noastre.

Să cultivăm curajul dintr-o convingere sinceră!

Să transmitem copiilor cuvinte încurajatoare ori de câte ori este posibil: „Sunt convins/ă că tu vei reuși!” sau „Mă bucur că ai facut acest lucru atât de bine!”.

Atunci când această incurajare este sinceră și nu este folosită doar pentru a-i da copilului un sentiment pozitiv, ea aduce ca beneficiu direct: creșterea stimei de sine. Nu este doar o laudă! Este o artă felul în care îi dăm celuilalt curaj fără ca el să se simtă înjosit, fără să gândească: ”aha, mă încurajează deoarece  crede că îmi este necesar!”.

Pentru a ajunge la acel echilibru mental și armonie interioară trebuie să fim foarte corecți față de noi înșine. Aceasta poate constitui un proces îndelungat pe parcursul căruia înțelegem și acceptăm de ce și prin ce a luat naștere propria frică, propria neîncredere și de ce sunt întreținute.

Care este scopul lor și cum ajungem să le integrăm blând în viața noastră fără să ne simțim vinovați că nu am reușit să fim nici astăzi părinți perfecți? Mâine vom fi, cu siguranță, puțin mai buni!

Copiii ne iubesc și ne acceptă așa cum suntem, important este să ne acceptăm și noi pe noi!